(traducerea textului ‘’Biografia Fericitului Rolando Rivi’’ preluat de pe site-ul www.pievesanvalentino.it/it/biography-of-blessed-rolando-rivi/)
Vizitatorul care intră în biserica Sfântului Valentin din Castellarano, comună situată în centrul Italiei, va observa mormântul unui adolescent care a murit la vârsta de 14 ani. Pe mormânt este inscripționat: ‘’Io soso di Gesu.’’, în traducere ‘’Eu sunt al lui Iisus.’’, o afirmație pe care Rolando Rivi o repeta mereu. Această aparținere necondiționată lui Hristos, confirmată prin moartea sa sângeroasă, este un puternic răspuns la ideologia secolului douăzeci, care proclamă că omul aparține rasei sale sau statului. Este deasemenea și un răspuns creștin la mentalitatea conform căreia, omul nu are niciun stâpân cu excepția lui și a propriilor sale dorințe.
Rolando s-a născut la 7 ianuarie 1931, în San Valentino, în eparhia din Reggio-Emilia, într-o familie numeroasă de țărani, uniți și întăriți în credința creștină. Tatăl său, Roberto, și-a consacrat copilul în ziua botezului Sfintei Fecioare de pe Muntele Carmel. Rolando a moștenit devotamentul față de rozariu de la bunica sa. În școala elementară, i-a fost încredințat profesorului Clotilde Selmi, un credincios fervent care l-a întărit prin Comuniunea zilnică. Într-un an, în perioada Crăciunului, copilul a adus la creșă un mic săculeț și a spus cu voce tare: ‘’O, bunule Iisus, aici sunt păcatele mele – aici sunt o sută dintre ele, le-am numărat. Dar îți promit că la anul, o să-ti aduc un sac cu virtuți!’’ Rolando a participat la prima sa Împărtășanie la 16 iunie 1938.
Este descris de prieteni ca un băiat plin de vitalitate, entuziast, pasionat de jocuri, cel mai rapid alergător, dar și cel mai dedicat în rugăciune. Inteligent, dăruit cu o capacitate naturală de a-i influența pe alții, a fost un ‘’lider’’ care putea să organizeze jocuri, dar când timpul de joacă se termina, își conducea prietenii la biserică. I-a învățat să recite rozariul, i-a încurajat să participe alături de el la Liturghie și le-a vorbit despre iubirea frățească: ‘’Dacă Îl iubești pe Domnul, atunci iubește pe toată lumea!’’ Pentru Rolando, iubirea față de cei sărmani era de neseparat față de iubirea de Domnul. Când un om sărman bătea la ușa casei sale, el era primul care îl omenea, aducându-i pâine și pături.
Confesiuni frecvente
Excelent psalt în corul parohiei, Roberto Rivi l-a învățat această artă pe fiul său. Curând, Rolando a făcut o pasiune pentru muzică, cântând cu vocea și la armoniu. Mai târziu, la seminariu, va fi un excelent corist. Imediat ce se trezea, îngenunchia și îți spunea rugăciunea de dimineață. Asemenea tatălui său, mergea la Liturghie în fiecare zi. Vocația preoției a înflorit rapid în inima lui atunci când a întâlnit un preot cu har – pastorul parohiei din San Valentino, Don Olinto Marzocchini. Acesta a exercitat o mare influență asupra lui Rolando prin viața sa interioară și prin abilitățile organizatorice. Tot el l-a ghidat pe tânăr spre confesiunea frecventă, pentru ca să poată trăi în prietenie cu Iisus.
Catehismul Bisericii Catolice ne învață că ‘’Taina împăcării cu Domnul aduce o adevărată înviere spirituală, o restaurare a demnității și binecuvântări în viețile copiilor lui Dumnezeu, între care, cea mai de prețuit este prietenia cu Domnul.’’(CCC, 1468)
Mărturisirea păcatelor veniale este și ea de ajutor: ‘’Fără a fi strict necesară, mărturisirea păcatelor de zi cu zi este cu siguranță recomandată cu putere de către Biserică. Într-adevăr, mărturisirea regulată a păcatelor noastre de zi cu zi ne ajută să ne modelăm conștiința, să luptăm împotriva înclinațiilor rele, ne permite să fim vindecați de Hristos și să progresăm pe calea spirituală.’’(CCC 1458) De aceea, la 7 martie 2008, Papa Benedict al XVI-lea a declarat: ‘’Dacă,….chiar atunci când cineva este motivat de dorința de a-L urma pe Hristos, nu merge regulat să se spovedească, riscă să piardă din pacea spirutuală puțin câte puțin, aceasta diminuându-se și poate chiar în ultimă instanță dispărând complet.’’
În septembrie 1939, a început războiul. Doi dintre verii lui Rolando au fost înrolați și au murit pe front. În 1940, copilul își manifestase dorința, conform propriilor cuvinte, de a deveni ‘’un creștin adevărat și un soldat pentru Hristos.’’ În primăvara lui 1942, i-a comunicat preotului din parohia sa, dorința fermă de a deveni preot. Încurajat de Don Olinto, le-a spus și părinților care și-au dat cu bucurie consimțământul. În octombrie 1942, la vârsta de unsprezece ani și jumătate, Rolando a intrat la seminarul diocezei din Marola. Cu această ocazie, a îmbrăcat sutana, așa după cum era obiceiul. În zilele noastre, am fi surprinși de un astfel de gest precoce. Îmbrăcarea sutanei nu ar însemna o asumare definitivă, aceasta având loc mai târziu, în deplină cunoștință de cauză. Dar pentru un copil atât de matur precum Rolando, îmbrăcarea sutanei însemna deja că este consacrat Domnului pentru totdeauna.
Visul său: să devină misionar
La seminar, zilele urmau un ritm intens al exercițiilor evlavioase și al orelor de școală, echilibrat prin perioadele de recreație. Rolando, care nu era ultimul la a profita de timpul de recreație, nu numai o dată, îndrăgita lui sutană ieșise cam zdențuită, a acceptat cu entuziasm acest regim auster pe care mulți dintre prietenii săi îl găseau greu de îndurat. A citit multe relatări ale misionarilor și era în mod special pasionat de exemplul, foarte recent în acele timpuri, Fericitului Miguel Pro, un iezuit mexican împușcat în 1928 din ordinul unui guvern anti- creștin. Tânărul spera să plece departe în misiuni de evanghelizare a celor care încă nu auziseră de Domnul Iisus. Și-a mărturisit această dorință de a deveni misionar vicarului din San Valentino, Don Camellini, în 1944. Pentru moment, Rolando, alături de alți seminariști, a participat cu tot sufletul la consacrarea lumii către Inima Imaculată a Sfintei Fecioare, oficiată de Papa Pius al XII-lea, ca răspuns la cererea Sfintei Fecioare de la Fatima.
Într-un discurs ținut la Aparecida, în Brazilia, în 13 mai 2007, Papa Benedict al XVI-lea a oferit câteva reflecții care ne ajută să înțelegem mai bine iubirea profundă pe care mulți tineri o au pentru Iisus: ‘’Ce anume primim de la Hristos? De ce dorim să fim discipoli ai lui Hristos? Răspunsul este: deoarece, în comuniune cu El, sperăm să aflăm viața, adevărata viață care contează și de aceea vrem să-l facem cunoscut și altora pentru a le da și lor darul pe care l-am primit prin El. Dar chiar așa este? Suntem cu adevărat convinși că Hristos este calea, adevărul și viața?
În fața priorității credinței în Hristos și a viețuirii în El, ar putea să răsară următoarea întrebare: ar fi posibil ca aceasta prioritate să fie o fugă către emoționalism, către individualismul religios, o abandonare a realității urgente a marilor probleme economice, sociale și politice…. ale lumii și o fugă de la realitate către o lume spiritual? … Putem răspunde la aceasta întrebare cu o alta: ce este această ‘’realitate’’? Ce este real? Sunt reale numai bunurile materiale, problemele sociale, economice și politice? Exact aceasta a fost marea eroare a tendințelor dominante ale ultimului secol, cea mai distructivă eroare, așa cum putem vedea din urmările sistemelor marxist și capitalist. Ele au falsificat noțiunea de realitate, detașând-o de realitatea fundamentală și decisivă care este Dumnezeu. Oricine îl exclude pe Domnul din orizonturile lui, falsifică noțiunea de realitate și, în consecință, poate doar să sfârșească pe căi greșite și cu rețete de distrugere.’’
În 1943, ca urmare a debarcării anglo-americane în Sicilia, Benito Mussolini a fost îndepărtat de la putere iar guvernul italian a semnat un armistițiu cu Aliații. Această denunțare a axei Roma-Berlin a provocat ocuparea unei mari părți din peninsulă de către armata germană. Regiunea Emilia-Romagna a devenit în mod special teatrul confruntărilor dramatice dintre trupele germane și membrii rezistenței care se numeau ‘’partizani’’. În 22 iunie 1944, o companie de soldați germani a percheziționat seminarul din Manrola, care a fost bănuit că ar fi o ascunzătoare a partizanilor și a confiscat vasele sacre din Catedrala din Reggio, care fuseseră duse acolo pentru păstrare în cazul unui posibil bombardament. Gravitatea circumstanțelor i-a forțat pe superiori să închidă seminarul, în așteptarea unor vremuri mai bune.
O alegere curajoasă
Întors acasă, Rolando a făcut tot ce a putut pentru a-și continua viața la fel ca la seminar. A continuat să-și poarte sutana. Această alegere era periculoasă într-o zonă unde bandele de partizani, foarte active, erau controlate de comuniști. Pentru adepții marxism-leninismului, Biserica Catolică nu ar fi avut niciun loc în societatea de după război; clerul era în fruntea listei cu inamici care trebuie distruși. În conformitate cu o notă internă distibuită de către partid în regiunea Modena, era necesar ‘’să eliberăm umanitatea de conceptul de religie și de sclavia pe care secole de barbarism creștin au creat-o.’’ În dioceza din Regio, patru preoți fuseseră deja asasinați de către partizani. Într-o noapte, Don Olinto, preotul paroh din San Valentino, a căzut într-o cursă și a fost bătut și dezbrăcat. Amenințat cu moartea, a trebuit să fugă temporar. Înlocuitorul său, Don Alberto Camellini, pe când vizita parohia cu Rolando, s-a întâlnit într-o zi cu doi partizani care au zbierat la el: ‘’De acum în colo, dușmanii noștri nu mai sunt germanii sau fasciștii care stau acum cu spatele la zid, ci bogătașii și preoții.’’
La seminar, Rolando auzise de enciclica Divini Redemptoris care condamna ateismul comunist, publicată de Papa Pius al XI-lea în 19 martie 1937, alături de o altă enciclică despre național-socialism. Papa scrisese: ‘’Acolo unde comunismul a putut să-și arate puterea,…..s-a străduit prin orice mijloc posibil….să distrugă civilizația creștină și religia creștină, interzicând orice amintire a lor în inimile oamenilor, în special ale tinerilor. Episcopii și preoții au fost exilați, condamnați la muncă forțată, împușcați și omorâți prin modalități inumane; laicii suspectați că își apară religia au fost maltratați, persecutați, târâți în procese și aruncați în închisori.’’
Rolando era conștient de violența care caracteriza comunismul; știa că partizanii aveau putere în acea zonă. Cu toate acestea, nu ar fi fost de acord să-și scoată sutana, așa cum îl sfătuise familia sa și așa cum făcuseră alți seminariști din acea zona. ‘’Nu fac rău nimănui,’’ spunea el. ‘’Nu văd de ce ar trebui să-mi dau jos sutana care este semnul consacrării mele către Iisus.’’ Băiatul a exercitat o influență decisivă asupra seminariștilor minori care se întorseseră în San Valentino. I-a încurajat să studieze latina, așa cum făcea și el, mulțumită lecțiilor private oferite de un profesor din școală. Având această maturitate, băiatul dădea impresia că este liderul tinerilor catolici din oraș. Nu avea nicio intenție în a ceda la intimidări. Aceasta i-ar fi dezamăgit pe tinerii catolici care urmându-i exemplul, intenționau să țină piept contagiunii comuniste.
Vremea pentru spunerea unei rugăciuni
În 10 aprilie 1945, Rolando a asistat la Liturghia din San Valentino. Pe când se întorcea acasă, s-a retras într-o pădurice, într-un loc unde mergea adesea să studieze în liniște. Cum nu a ajuns acasă la prânz, tatăl său a plecat să-l caute. Dar în loc să-și găsească fiul, Roberto i-a zărit cărțile împrăștiate pe pământ. Pe o pagină ruptă din una dintre agendele sale, a citit: ‘’Nu-l căutați. O să petreacă ceva timp cu noi, partizanii.’’ Cu teama că viața fiului lor ar putea fi în pericol, părinții lui Rolando au așteptat 24 de ore până să înștiințeze autoritățile despre dispariția sa, ceea ce le-a permis răpitorilor să scape, așa cum anticipaseră.
Rolando a fost dus pe jos la Monchio, la 25 kilometri de San Valentino, la o fermă care servea drept ascunzătoare pentru un grup de comuniști partizani, batalionul Frittelli. La sosire, prizonierul a fost tratat cu brutalitate, încălcându-se regulile de disciplină adoptate de partizani, conform cărora acuzatul trebuia judecat de curtea districtuală. Încarcerat în ferma de porci, a fost supus la câteva interogatorii cu scopul de a i se smulge o mărturisire. A fost acuzat că este spion al naziștilor, că a furat o armă de la partizani, pe care a folosit-o ca să tragă în ei. Avea asupra lui o mică sumă de bani pe care o primise pentru serviciul său de la sacristie. Ei vedeau acești bani ca pe o plată pentru trădarea sa, făcută de către ocupanți. Rolando a negat totul. Agresorii săi l-au insultat și l-au bătut cu o curea și cu pumnii. Proprietarul fermei, care a auzit totul, a povestit ulterior detaliile torturii la care a fost supus adolescentul. Cu toate acestea, băiatul a continuat să nege toate acuzațiile. Seminaristul a fost dezbrăcat de sutana sa, pe care partizanii au mototolit-o și au batjocorit-o; băiatului nu i s-a permis să o îmbrace din nou. Vineri, 13 aprilie, la ora trei după-amiaza, l-au târât pe prizonier, rănit și epuizat de abuzurile pe care le îndurase timp de două zile și jumătate, într-o mică pădure din apropierea casei. Când a văzut groapa care fusese săpată într-o parte, Rolando a înțeles ce îl aștepta. Le-a cerut, plângând: ‘’Dați-mi voie să spun o rugăciune pentru tata și pentru mama.’’ Acest băiat, văzându-se în ultimele sale minute, nu s-a gândit la el, ci la familia sa, la cei pe care îi iubea cel mai mult în această lume. A îngenunchiat lângă groapă. În acel moment, un partizan a tras două focuri de armă de la mică distanță asupra băiatului care a căzut, rănit mortal în tâmplă și în inimă. Ucigașul, un comisar politic, a fost descris în însemnările curții care l-a condamnat în 1952, drept un ‘’fanatic obsedat de lupta de clasă’’. Partizanii care încercaseră să-l salveze pe băiat au declarat că ucigașul îl împușcase stigând aceste cuvinte ca să-și justifice comportamentul: ‘’Mâine va fi cu un preot mai puțin.’’
Adevărul despre Dumnezeu și om
În enciclica Centesimus annus (1 mai 1991), Fericitul Ioan Paul al II-lea a vorbit despre rădăcinile totalitarismului modern, dintre formele căruia, comunismul este cea mai criminală: ‘’Totalitarismul apare din negarea adevărului în sens obiectiv. Dacă nu există un adevăr transcedental…., atunci nu există niciun principiu sigur pentru garantarea relațiilor corecte între oameni. Interesele proprii de clasă, grup sau națiune le-ar așeza în mod inevitabil în opoziție pe unele față de altele. Așa încât, rădăcinile totalitarismului modern pot fi găsite în negarea demnității transcedentale a persoanei care, ca imagine vizibilă a Dumnezeului invizibil, este ca urmare a propriei sale naturi, subiectul drepturilor pe care nimeni nu le poate încălca-niciun individ, grup, clasa socială, națiune sau stat.’’
Catehismul Bisericii Catolice susține aceasta doctrină: ‘’Numai religia revelată divin a recunoscut originea și destinul omului din Dumnezeu, Creatorul și Răscumpărătorul. Biserica invită autoritățile politice să-și cântărească bine judecățile și deciziile împotriva acestui adevăr inspirat despre Dumnezeu și om: ‘Societățile care nu recunosc această viziune sau care o resping în numele independenței lor față de Dumnezeu, ajung să-și caute criteriile și scopurile în ele însele sau să le împrumute din alte ideologii. Din moment ce ele nu admit că cineva poate să susțină criteriul obiectiv care diferențiază binele de rău, își arogă în mod explicit sau implicit o putere totalitară exercitată asupra omului și destinului său, așa cum arată istoria.’(cf. Ioan Paul al II-lea, Centesimus annus 45-46)’’
Rolando a părăsit această lume rugându-se. La fel precum prietenul său Iisus Hristos, a murit într-o vineri, la trei după-amiaza, după o lungă și dureroasă pătimire. Chiar în acea zi de 13 aprilie, Don Camellini, preotul asistent din San Valentino, a aflat de locul unde fusese dus Rolando. Împreună cu Roberto a plecat imediat spre Farneta, orașul vecin unde se afla sediul de care aparțineau partizanii, dar nimeni nu știa nimic. Într-un final, l-au întâlnit pe comandantul batalionului Frittelli, care le-a spus cu răceală: ‘’L-am ucis pe Rivi în Piano di Monchio, pentru că era spion.’’ Când au ajuns la ferma din Piane, l-au găsit pe comisarul politic, care la început a negat iar apoi a recunoscut: ‘’Eu l-am omorât, dar conștiința mea e perfect curată. A fost un spion al nemților. I-a condus de două ori în taberele noastre.’’ Iar la întrebarea adresată de preot, care l-a întrebat dacă băiatul a suferit, ucigașul, mințind cu cinism, le-a răspuns că nu, în timp ce-și arăta pistolul: ‘’Uite, cu ăsta, nu ai timp să suferi.’’
În lumină
La 15 aprilie, în a doua duminică după Paște, Don Camellini și Roberto au exhumat trupul băiatului martir care fusese îngropat temporar în cimitirul din apropiere. În 25 mai 1945, rămășițele sale au fost aduse la San Valentino, însoțite fiind de sute de tineri catolici care îl cunoscuseră pe decedat. La mormântul său, tatăl a gravat aceste cuvinte: ‘’Odihnește-te în lumină și pace, tu care ai fost îndepărtat prin ură și întunecime.’’
Timp de mulți ani, a fost imposibilă publicarea oricărei informații despre uciderea lui Rolando Rivi sau despre asasinarea multor preoți, care au fost considerați de către comuniști ca fiind ‘’dușmani de clasă’’. Numai în zona Emilia Romagna, numărul victimelor acestei epurări este estimat la 15000, printre care 93 de preoți și seminariști. Procesul ucigașilor lui Rolando a scos la lumină motivele execuției sale. ‘’Datorită comportamentului său pios și ireproșabil, datorită zelului său în practicarea credinței, seminaristul Rolando Rivi….a fost pentru tinerii din zonă, un exemplu edificator de virtute civică și creștină care prin el însuși a condus pe mulți spre catolicism…Prinderea și suprimarea lui au avut ca efect eliminarea permanentă a unui obstacol concret în calea penetrării doctrinei comuniste în rândul tinerilor…Pretextul ucigașilor cum că Rolando era spion, a fost inventat din nevoia de susținere a cauzei.’’
În 1997, rămășițele pământești ale lui Rolando au fost transferate la biserica parohială din San Valentino. În 4 aprilie 2001, un băiat englez, James, s-a vindecat de o leucemie incurabilă după ce o relicvă (păr și sânge) din trupul lui Rolando a fost așezată sub perna sa, însoțită de o novenă de rugăciuni din partea familiei pacientului și prietenilor. Această vindecare pe care doctorii au declarat-o inexplicabilă, a fost adusă la cunoștința Sfântului Scaun, în sprijinul beatificării lui Rolando. La 5 octombrie 2013, în Modena Palasport, Cardinalul Angelo Amato, reprezentantul Papei Francisc, a oficiat beatificarea lui Rolando Rivi, ca martir al credinței.
‘’Dacă am crede în Iisus Hristos cu tăria, spontaneitatea, simplitatea și docilitatea cu care credea Rolando Rivi, credința noastră ar deveni la fel de puternică precum a lui, și Biserica noastră ar deveni la fel de puternică precum Biserica pe care o avea în inima sa și pentru care nu a ezitat să moară.’’ (Episcop Negri, episcop de Montefeltre). Am putea spera, prin intercesiunea Fericitului Rolando Rivi, la primirea harului de a aparține total și fără compromisuri lui Iisus – atunci ne vom bucura de adevărata libertate și de domnia lui Hristos pentru totdeauna.
Don Antoine …..
21 mai 2025
Fara comentariiBiografia Sfântului tânăr martir Rolando Rivi – ”Eu sunt al lui Iisus”
(traducerea textului ‘’Biografia Fericitului Rolando Rivi’’ preluat de pe site-ul www.pievesanvalentino.it/it/biography-of-blessed-rolando-rivi/)
Vizitatorul care intră în biserica Sfântului Valentin din Castellarano, comună situată în centrul Italiei, va observa mormântul unui adolescent care a murit la vârsta de 14 ani. Pe mormânt este inscripționat: ‘’Io soso di Gesu.’’, în traducere ‘’Eu sunt al lui Iisus.’’, o afirmație pe care Rolando Rivi o repeta mereu. Această aparținere necondiționată lui Hristos, confirmată prin moartea sa sângeroasă, este un puternic răspuns la ideologia secolului douăzeci, care proclamă că omul aparține rasei sale sau statului. Este deasemenea și un răspuns creștin la mentalitatea conform căreia, omul nu are niciun stâpân cu excepția lui și a propriilor sale dorințe.
Rolando s-a născut la 7 ianuarie 1931, în San Valentino, în eparhia din Reggio-Emilia, într-o familie numeroasă de țărani, uniți și întăriți în credința creștină. Tatăl său, Roberto, și-a consacrat copilul în ziua botezului Sfintei Fecioare de pe Muntele Carmel. Rolando a moștenit devotamentul față de rozariu de la bunica sa. În școala elementară, i-a fost încredințat profesorului Clotilde Selmi, un credincios fervent care l-a întărit prin Comuniunea zilnică. Într-un an, în perioada Crăciunului, copilul a adus la creșă un mic săculeț și a spus cu voce tare: ‘’O, bunule Iisus, aici sunt păcatele mele – aici sunt o sută dintre ele, le-am numărat. Dar îți promit că la anul, o să-ti aduc un sac cu virtuți!’’ Rolando a participat la prima sa Împărtășanie la 16 iunie 1938.
Este descris de prieteni ca un băiat plin de vitalitate, entuziast, pasionat de jocuri, cel mai rapid alergător, dar și cel mai dedicat în rugăciune. Inteligent, dăruit cu o capacitate naturală de a-i influența pe alții, a fost un ‘’lider’’ care putea să organizeze jocuri, dar când timpul de joacă se termina, își conducea prietenii la biserică. I-a învățat să recite rozariul, i-a încurajat să participe alături de el la Liturghie și le-a vorbit despre iubirea frățească: ‘’Dacă Îl iubești pe Domnul, atunci iubește pe toată lumea!’’ Pentru Rolando, iubirea față de cei sărmani era de neseparat față de iubirea de Domnul. Când un om sărman bătea la ușa casei sale, el era primul care îl omenea, aducându-i pâine și pături.
Confesiuni frecvente
Excelent psalt în corul parohiei, Roberto Rivi l-a învățat această artă pe fiul său. Curând, Rolando a făcut o pasiune pentru muzică, cântând cu vocea și la armoniu. Mai târziu, la seminariu, va fi un excelent corist. Imediat ce se trezea, îngenunchia și îți spunea rugăciunea de dimineață. Asemenea tatălui său, mergea la Liturghie în fiecare zi. Vocația preoției a înflorit rapid în inima lui atunci când a întâlnit un preot cu har – pastorul parohiei din San Valentino, Don Olinto Marzocchini. Acesta a exercitat o mare influență asupra lui Rolando prin viața sa interioară și prin abilitățile organizatorice. Tot el l-a ghidat pe tânăr spre confesiunea frecventă, pentru ca să poată trăi în prietenie cu Iisus.
Catehismul Bisericii Catolice ne învață că ‘’Taina împăcării cu Domnul aduce o adevărată înviere spirituală, o restaurare a demnității și binecuvântări în viețile copiilor lui Dumnezeu, între care, cea mai de prețuit este prietenia cu Domnul.’’(CCC, 1468)
Mărturisirea păcatelor veniale este și ea de ajutor: ‘’Fără a fi strict necesară, mărturisirea păcatelor de zi cu zi este cu siguranță recomandată cu putere de către Biserică. Într-adevăr, mărturisirea regulată a păcatelor noastre de zi cu zi ne ajută să ne modelăm conștiința, să luptăm împotriva înclinațiilor rele, ne permite să fim vindecați de Hristos și să progresăm pe calea spirituală.’’(CCC 1458) De aceea, la 7 martie 2008, Papa Benedict al XVI-lea a declarat: ‘’Dacă,….chiar atunci când cineva este motivat de dorința de a-L urma pe Hristos, nu merge regulat să se spovedească, riscă să piardă din pacea spirutuală puțin câte puțin, aceasta diminuându-se și poate chiar în ultimă instanță dispărând complet.’’
În septembrie 1939, a început războiul. Doi dintre verii lui Rolando au fost înrolați și au murit pe front. În 1940, copilul își manifestase dorința, conform propriilor cuvinte, de a deveni ‘’un creștin adevărat și un soldat pentru Hristos.’’ În primăvara lui 1942, i-a comunicat preotului din parohia sa, dorința fermă de a deveni preot. Încurajat de Don Olinto, le-a spus și părinților care și-au dat cu bucurie consimțământul. În octombrie 1942, la vârsta de unsprezece ani și jumătate, Rolando a intrat la seminarul diocezei din Marola. Cu această ocazie, a îmbrăcat sutana, așa după cum era obiceiul. În zilele noastre, am fi surprinși de un astfel de gest precoce. Îmbrăcarea sutanei nu ar însemna o asumare definitivă, aceasta având loc mai târziu, în deplină cunoștință de cauză. Dar pentru un copil atât de matur precum Rolando, îmbrăcarea sutanei însemna deja că este consacrat Domnului pentru totdeauna.
Visul său: să devină misionar
La seminar, zilele urmau un ritm intens al exercițiilor evlavioase și al orelor de școală, echilibrat prin perioadele de recreație. Rolando, care nu era ultimul la a profita de timpul de recreație, nu numai o dată, îndrăgita lui sutană ieșise cam zdențuită, a acceptat cu entuziasm acest regim auster pe care mulți dintre prietenii săi îl găseau greu de îndurat. A citit multe relatări ale misionarilor și era în mod special pasionat de exemplul, foarte recent în acele timpuri, Fericitului Miguel Pro, un iezuit mexican împușcat în 1928 din ordinul unui guvern anti- creștin. Tânărul spera să plece departe în misiuni de evanghelizare a celor care încă nu auziseră de Domnul Iisus. Și-a mărturisit această dorință de a deveni misionar vicarului din San Valentino, Don Camellini, în 1944. Pentru moment, Rolando, alături de alți seminariști, a participat cu tot sufletul la consacrarea lumii către Inima Imaculată a Sfintei Fecioare, oficiată de Papa Pius al XII-lea, ca răspuns la cererea Sfintei Fecioare de la Fatima.
Într-un discurs ținut la Aparecida, în Brazilia, în 13 mai 2007, Papa Benedict al XVI-lea a oferit câteva reflecții care ne ajută să înțelegem mai bine iubirea profundă pe care mulți tineri o au pentru Iisus: ‘’Ce anume primim de la Hristos? De ce dorim să fim discipoli ai lui Hristos? Răspunsul este: deoarece, în comuniune cu El, sperăm să aflăm viața, adevărata viață care contează și de aceea vrem să-l facem cunoscut și altora pentru a le da și lor darul pe care l-am primit prin El. Dar chiar așa este? Suntem cu adevărat convinși că Hristos este calea, adevărul și viața?
În fața priorității credinței în Hristos și a viețuirii în El, ar putea să răsară următoarea întrebare: ar fi posibil ca aceasta prioritate să fie o fugă către emoționalism, către individualismul religios, o abandonare a realității urgente a marilor probleme economice, sociale și politice…. ale lumii și o fugă de la realitate către o lume spiritual? … Putem răspunde la aceasta întrebare cu o alta: ce este această ‘’realitate’’? Ce este real? Sunt reale numai bunurile materiale, problemele sociale, economice și politice? Exact aceasta a fost marea eroare a tendințelor dominante ale ultimului secol, cea mai distructivă eroare, așa cum putem vedea din urmările sistemelor marxist și capitalist. Ele au falsificat noțiunea de realitate, detașând-o de realitatea fundamentală și decisivă care este Dumnezeu. Oricine îl exclude pe Domnul din orizonturile lui, falsifică noțiunea de realitate și, în consecință, poate doar să sfârșească pe căi greșite și cu rețete de distrugere.’’
În 1943, ca urmare a debarcării anglo-americane în Sicilia, Benito Mussolini a fost îndepărtat de la putere iar guvernul italian a semnat un armistițiu cu Aliații. Această denunțare a axei Roma-Berlin a provocat ocuparea unei mari părți din peninsulă de către armata germană. Regiunea Emilia-Romagna a devenit în mod special teatrul confruntărilor dramatice dintre trupele germane și membrii rezistenței care se numeau ‘’partizani’’. În 22 iunie 1944, o companie de soldați germani a percheziționat seminarul din Manrola, care a fost bănuit că ar fi o ascunzătoare a partizanilor și a confiscat vasele sacre din Catedrala din Reggio, care fuseseră duse acolo pentru păstrare în cazul unui posibil bombardament. Gravitatea circumstanțelor i-a forțat pe superiori să închidă seminarul, în așteptarea unor vremuri mai bune.
O alegere curajoasă
Întors acasă, Rolando a făcut tot ce a putut pentru a-și continua viața la fel ca la seminar. A continuat să-și poarte sutana. Această alegere era periculoasă într-o zonă unde bandele de partizani, foarte active, erau controlate de comuniști. Pentru adepții marxism-leninismului, Biserica Catolică nu ar fi avut niciun loc în societatea de după război; clerul era în fruntea listei cu inamici care trebuie distruși. În conformitate cu o notă internă distibuită de către partid în regiunea Modena, era necesar ‘’să eliberăm umanitatea de conceptul de religie și de sclavia pe care secole de barbarism creștin au creat-o.’’ În dioceza din Regio, patru preoți fuseseră deja asasinați de către partizani. Într-o noapte, Don Olinto, preotul paroh din San Valentino, a căzut într-o cursă și a fost bătut și dezbrăcat. Amenințat cu moartea, a trebuit să fugă temporar. Înlocuitorul său, Don Alberto Camellini, pe când vizita parohia cu Rolando, s-a întâlnit într-o zi cu doi partizani care au zbierat la el: ‘’De acum în colo, dușmanii noștri nu mai sunt germanii sau fasciștii care stau acum cu spatele la zid, ci bogătașii și preoții.’’
La seminar, Rolando auzise de enciclica Divini Redemptoris care condamna ateismul comunist, publicată de Papa Pius al XI-lea în 19 martie 1937, alături de o altă enciclică despre național-socialism. Papa scrisese: ‘’Acolo unde comunismul a putut să-și arate puterea,…..s-a străduit prin orice mijloc posibil….să distrugă civilizația creștină și religia creștină, interzicând orice amintire a lor în inimile oamenilor, în special ale tinerilor. Episcopii și preoții au fost exilați, condamnați la muncă forțată, împușcați și omorâți prin modalități inumane; laicii suspectați că își apară religia au fost maltratați, persecutați, târâți în procese și aruncați în închisori.’’
Rolando era conștient de violența care caracteriza comunismul; știa că partizanii aveau putere în acea zonă. Cu toate acestea, nu ar fi fost de acord să-și scoată sutana, așa cum îl sfătuise familia sa și așa cum făcuseră alți seminariști din acea zona. ‘’Nu fac rău nimănui,’’ spunea el. ‘’Nu văd de ce ar trebui să-mi dau jos sutana care este semnul consacrării mele către Iisus.’’ Băiatul a exercitat o influență decisivă asupra seminariștilor minori care se întorseseră în San Valentino. I-a încurajat să studieze latina, așa cum făcea și el, mulțumită lecțiilor private oferite de un profesor din școală. Având această maturitate, băiatul dădea impresia că este liderul tinerilor catolici din oraș. Nu avea nicio intenție în a ceda la intimidări. Aceasta i-ar fi dezamăgit pe tinerii catolici care urmându-i exemplul, intenționau să țină piept contagiunii comuniste.
Vremea pentru spunerea unei rugăciuni
În 10 aprilie 1945, Rolando a asistat la Liturghia din San Valentino. Pe când se întorcea acasă, s-a retras într-o pădurice, într-un loc unde mergea adesea să studieze în liniște. Cum nu a ajuns acasă la prânz, tatăl său a plecat să-l caute. Dar în loc să-și găsească fiul, Roberto i-a zărit cărțile împrăștiate pe pământ. Pe o pagină ruptă din una dintre agendele sale, a citit: ‘’Nu-l căutați. O să petreacă ceva timp cu noi, partizanii.’’ Cu teama că viața fiului lor ar putea fi în pericol, părinții lui Rolando au așteptat 24 de ore până să înștiințeze autoritățile despre dispariția sa, ceea ce le-a permis răpitorilor să scape, așa cum anticipaseră.
Rolando a fost dus pe jos la Monchio, la 25 kilometri de San Valentino, la o fermă care servea drept ascunzătoare pentru un grup de comuniști partizani, batalionul Frittelli. La sosire, prizonierul a fost tratat cu brutalitate, încălcându-se regulile de disciplină adoptate de partizani, conform cărora acuzatul trebuia judecat de curtea districtuală. Încarcerat în ferma de porci, a fost supus la câteva interogatorii cu scopul de a i se smulge o mărturisire. A fost acuzat că este spion al naziștilor, că a furat o armă de la partizani, pe care a folosit-o ca să tragă în ei. Avea asupra lui o mică sumă de bani pe care o primise pentru serviciul său de la sacristie. Ei vedeau acești bani ca pe o plată pentru trădarea sa, făcută de către ocupanți. Rolando a negat totul. Agresorii săi l-au insultat și l-au bătut cu o curea și cu pumnii. Proprietarul fermei, care a auzit totul, a povestit ulterior detaliile torturii la care a fost supus adolescentul. Cu toate acestea, băiatul a continuat să nege toate acuzațiile. Seminaristul a fost dezbrăcat de sutana sa, pe care partizanii au mototolit-o și au batjocorit-o; băiatului nu i s-a permis să o îmbrace din nou. Vineri, 13 aprilie, la ora trei după-amiaza, l-au târât pe prizonier, rănit și epuizat de abuzurile pe care le îndurase timp de două zile și jumătate, într-o mică pădure din apropierea casei. Când a văzut groapa care fusese săpată într-o parte, Rolando a înțeles ce îl aștepta. Le-a cerut, plângând: ‘’Dați-mi voie să spun o rugăciune pentru tata și pentru mama.’’ Acest băiat, văzându-se în ultimele sale minute, nu s-a gândit la el, ci la familia sa, la cei pe care îi iubea cel mai mult în această lume. A îngenunchiat lângă groapă. În acel moment, un partizan a tras două focuri de armă de la mică distanță asupra băiatului care a căzut, rănit mortal în tâmplă și în inimă. Ucigașul, un comisar politic, a fost descris în însemnările curții care l-a condamnat în 1952, drept un ‘’fanatic obsedat de lupta de clasă’’. Partizanii care încercaseră să-l salveze pe băiat au declarat că ucigașul îl împușcase stigând aceste cuvinte ca să-și justifice comportamentul: ‘’Mâine va fi cu un preot mai puțin.’’
Adevărul despre Dumnezeu și om
În enciclica Centesimus annus (1 mai 1991), Fericitul Ioan Paul al II-lea a vorbit despre rădăcinile totalitarismului modern, dintre formele căruia, comunismul este cea mai criminală: ‘’Totalitarismul apare din negarea adevărului în sens obiectiv. Dacă nu există un adevăr transcedental…., atunci nu există niciun principiu sigur pentru garantarea relațiilor corecte între oameni. Interesele proprii de clasă, grup sau națiune le-ar așeza în mod inevitabil în opoziție pe unele față de altele. Așa încât, rădăcinile totalitarismului modern pot fi găsite în negarea demnității transcedentale a persoanei care, ca imagine vizibilă a Dumnezeului invizibil, este ca urmare a propriei sale naturi, subiectul drepturilor pe care nimeni nu le poate încălca-niciun individ, grup, clasa socială, națiune sau stat.’’
Catehismul Bisericii Catolice susține aceasta doctrină: ‘’Numai religia revelată divin a recunoscut originea și destinul omului din Dumnezeu, Creatorul și Răscumpărătorul. Biserica invită autoritățile politice să-și cântărească bine judecățile și deciziile împotriva acestui adevăr inspirat despre Dumnezeu și om: ‘Societățile care nu recunosc această viziune sau care o resping în numele independenței lor față de Dumnezeu, ajung să-și caute criteriile și scopurile în ele însele sau să le împrumute din alte ideologii. Din moment ce ele nu admit că cineva poate să susțină criteriul obiectiv care diferențiază binele de rău, își arogă în mod explicit sau implicit o putere totalitară exercitată asupra omului și destinului său, așa cum arată istoria.’(cf. Ioan Paul al II-lea, Centesimus annus 45-46)’’
Rolando a părăsit această lume rugându-se. La fel precum prietenul său Iisus Hristos, a murit într-o vineri, la trei după-amiaza, după o lungă și dureroasă pătimire. Chiar în acea zi de 13 aprilie, Don Camellini, preotul asistent din San Valentino, a aflat de locul unde fusese dus Rolando. Împreună cu Roberto a plecat imediat spre Farneta, orașul vecin unde se afla sediul de care aparțineau partizanii, dar nimeni nu știa nimic. Într-un final, l-au întâlnit pe comandantul batalionului Frittelli, care le-a spus cu răceală: ‘’L-am ucis pe Rivi în Piano di Monchio, pentru că era spion.’’ Când au ajuns la ferma din Piane, l-au găsit pe comisarul politic, care la început a negat iar apoi a recunoscut: ‘’Eu l-am omorât, dar conștiința mea e perfect curată. A fost un spion al nemților. I-a condus de două ori în taberele noastre.’’ Iar la întrebarea adresată de preot, care l-a întrebat dacă băiatul a suferit, ucigașul, mințind cu cinism, le-a răspuns că nu, în timp ce-și arăta pistolul: ‘’Uite, cu ăsta, nu ai timp să suferi.’’
În lumină
La 15 aprilie, în a doua duminică după Paște, Don Camellini și Roberto au exhumat trupul băiatului martir care fusese îngropat temporar în cimitirul din apropiere. În 25 mai 1945, rămășițele sale au fost aduse la San Valentino, însoțite fiind de sute de tineri catolici care îl cunoscuseră pe decedat. La mormântul său, tatăl a gravat aceste cuvinte: ‘’Odihnește-te în lumină și pace, tu care ai fost îndepărtat prin ură și întunecime.’’
Timp de mulți ani, a fost imposibilă publicarea oricărei informații despre uciderea lui Rolando Rivi sau despre asasinarea multor preoți, care au fost considerați de către comuniști ca fiind ‘’dușmani de clasă’’. Numai în zona Emilia Romagna, numărul victimelor acestei epurări este estimat la 15000, printre care 93 de preoți și seminariști. Procesul ucigașilor lui Rolando a scos la lumină motivele execuției sale. ‘’Datorită comportamentului său pios și ireproșabil, datorită zelului său în practicarea credinței, seminaristul Rolando Rivi….a fost pentru tinerii din zonă, un exemplu edificator de virtute civică și creștină care prin el însuși a condus pe mulți spre catolicism…Prinderea și suprimarea lui au avut ca efect eliminarea permanentă a unui obstacol concret în calea penetrării doctrinei comuniste în rândul tinerilor…Pretextul ucigașilor cum că Rolando era spion, a fost inventat din nevoia de susținere a cauzei.’’
În 1997, rămășițele pământești ale lui Rolando au fost transferate la biserica parohială din San Valentino. În 4 aprilie 2001, un băiat englez, James, s-a vindecat de o leucemie incurabilă după ce o relicvă (păr și sânge) din trupul lui Rolando a fost așezată sub perna sa, însoțită de o novenă de rugăciuni din partea familiei pacientului și prietenilor. Această vindecare pe care doctorii au declarat-o inexplicabilă, a fost adusă la cunoștința Sfântului Scaun, în sprijinul beatificării lui Rolando. La 5 octombrie 2013, în Modena Palasport, Cardinalul Angelo Amato, reprezentantul Papei Francisc, a oficiat beatificarea lui Rolando Rivi, ca martir al credinței.
‘’Dacă am crede în Iisus Hristos cu tăria, spontaneitatea, simplitatea și docilitatea cu care credea Rolando Rivi, credința noastră ar deveni la fel de puternică precum a lui, și Biserica noastră ar deveni la fel de puternică precum Biserica pe care o avea în inima sa și pentru care nu a ezitat să moară.’’ (Episcop Negri, episcop de Montefeltre). Am putea spera, prin intercesiunea Fericitului Rolando Rivi, la primirea harului de a aparține total și fără compromisuri lui Iisus – atunci ne vom bucura de adevărata libertate și de domnia lui Hristos pentru totdeauna.
Don Antoine …..