Textul următor este o traducere a capitolului 16 intitulat ‘’Dansul soarelui’’, al cărții ‘’Fatima-povestea din spatele miracolelor”-o relatare bazată pe interviurile cu părintele Jose Valinho, nepotul sorei Lucia, ultima vizionară în viață, ai cărei autori sunt Renzo și Roberto Allegri.

Dansul soarelui

       Ziua cea mare se apropia. Timp de șase luni, Sfânta Fecioară le spusese celor trei vizionari că va avea loc un miracol în ziua de 13 octombrie, pentru ca toată lumea să creadă. Vizionarii vorbiseră oamenilor despre el. Veștile se împrăștiaseră. Erau amplu publicate în ziare iar așteptările oamenilor erau mari.

       Toată lumea era implicată. Cei care credeau în apariții – cei mai mulți fiind oameni sărmani puternic impresionați de subiectele religioase – așteptau ziua când se vor putea bucura de un eveniment supranatural și vor simți consolarea Domnului. Scepticii erau siguri că miracolul atât de mediatizat nu se va produce niciodată și că teoria lor bazată pe fraudă și hipnoză în masă va triumfa în final.

       În sfârșit, inamicii religiei, constând în atei, anticlerici și masoni, care și ei erau sceptici, erau siguri că miracolul nu se va produce. Ei sperau să profite de această ocazie pentru a ataca încă o dată Biserica.

       Așteptarea era agonizantă, mai mult decât ne putem închipui acum când ne uităm în urmă după atât de mulți ani. Toate categoriile diferite de oameni, menționate mai sus, simțeau o obligație în a fi prezenți la Cova da Iria. Toți doreau să fie prezenți pentru a vedea că așteptările lor se implineau. Dacă un număr de 25000-30000 de oameni au fost prezenți la Cova da Iria în septembrie, se estima că de două ori mai mulți vor fi prezenți în 13 octombrie.

‘’Sunteți copiii diavolului’’

       Pe măsură ce se apropia ziua, problemele și temerile se înmulțeau. Erau tot felul de zvonuri. Erau chiar și zvonuri despre asalturi și atacuri cu bombe. Oamenii spuneau că anarhiștii erau pregătiți să se folosească de enorma mulțime de oameni  pentru a face o demonstrație sângeroasă împotriva guvernului și împotriva religiei.

       Oamenii din Fatima și Aljustrel erau înspăimântați. Îi învinuiau pe vizionari.

       ‘’O să murim cu toții din cauza voastră’’, spuneau ei.

       ‘’Nu aveți nicio conștiință. Sunteți copiii diavolului.’’

       ‘’Ar fi fost mai bine dacă vă tăiam capetele.’’

       Îi învinuiau și pe membrii familiilor vizionarilor.

       ‘’Părinții acestor șarlatani sunt cei mai vinovați, pentru că nu i-au pedepsit.’’

       ‘’Dacă erau copiii mei, ar fi retractat deja totul.’’

       ‘’I-aș fi trimis la închisoare dacă erau copiii mei.’’

        Frații și surorile celor trei copii se simțeau stânjeniți să iasă din case. Toată lumea arăta cu degetul spre părinții lor.

       Manuel Marto și soția sa, Olimpia, au îndurat ostilitățile în tăcere, deoarece îi credeau pe Francisco și Jacinta. Antonio și Maria dos Santos, pe de altă parte, nu o credeau pe Lucia. Erau supărați pe ea și o presau constant să retracteze.

       ‘’Trebuie să recunoști că ai inventat totul’’, îi spuneau întruna.

       ‘’Nu pot să-mi iau înapoi ce am spus pentru că am văzut-o’’, răspundea în lacrimi Lucia. Dar niciunul nu o credea.

       ‘’Ești încăpățânată ca un catâr. Nu-ți pasă deloc de familia ta’’, i-o întorcea mama sa.

       Nici chiar surorile sale nu-i dădeau sărmanei surori niciun răgaz. ‘’Te rugăm, ia-ți înapoi vorbele, altfel o să murim.’’

       ‘’Vor arunca bombe și casa noastră va fi distrusă.’’

       Câțiva preoți din zonă au fost rugați să încerce să-i convingă pe cei trei copii că ar trebui să mărturisească minciuna lor. Tensiunea interogatoriilor constante i-a lăsat pe Lucia, Francisco și Jacinta cu lacrimi, dar nu s-au lăsat intimidați. ‘’Am văzut-o’’, spuneau ei din nou și din nou. ‘’Nu putem spune ceva diferit pentru că ar fi o minciună.’’

       Una dintre mătușile Luciei, care trăia departe de Fatima, s-a temut pentru siguranța lor și a venit la Aljustrel. ‘’Am auzit că vor să-mi omoare nepoata’’, a spus ea, ‘’așa că am venit să o iau. O să o duc la mine acasă. Locuim într-un alt district  și nimeni nu-i poate face rău acolo.’’

       Stresul constant sub care trăiau cei trei copii era suficient să afecteze pe oricine. Și totuși ei păreau să aibă nervi de oțel. Tot ceea ce se întâmpla îi îngrijora, în special părerea de rău și frica pe care o vedeau pe fețele membrilor familiilor lor. Dar repetau cu seninătate întruna, ‘’Sfânta Fecioară ne-a spus că nimic rău nu se va întâmpla.’’

       În dimineața de 12 octombrie, Maria Lucia a trezit-o pe Lucia la spartul zorilor.

       ‘’Cel mai bine este să mergem la spovedanie’’, a spus ea cu teamă în glas. ‘’Mâine, Sfânta Fecioară nu va înfăptui un miracol și oamenii ne vor omorî. Cel mai bine este să primim harul Domnului.’’

       Zâmbind, Lucia i-a răspuns: ‘’Dacă vrei să mergem la spovedanie, mamă, sunt gata să merg cu tine la biserică. Dar nu ar trebui să faci asta pentru că îți este teamă că ne vor ucide. Sunt sigură că mâine Sfânta Fecioară va înfăptui un miracol și nimic rău nu ni se va întâmpla.’’

Oamenii pe drum

       În acel an, 13 octombrie a căzut într-o sâmbătă. Dis-de-dimineață, oamenii au început literalmente să invadeze Fatima. Până la prânz, era imposibil să mai mergi pe stradă.

       Vremea era teribilă. Plouase peste întregul platou Estremadura. Era o ploaie ușoară dar constantă astfel încât se infiltrase în pământ și trecuse prin hainele oamenilor, ajungându-le până la piele. Dar nu oprise fluxul constant de oameni.

       Timp de câteva săptămâni, ziarele publicaseră articole despre miracolul care ar fi trebuit să se înfăptuiască. Scepticismul și sarcasmul caracterizau aceste articole. Ca urmare, întreaga țară aflase despre eveniment. Oamenii veneau în grupuri mari la Fatima, din regiuni îndepărtate.

       Principalele ziare și-au trimis reporterii. ‘’Nu se va întâmpla nimic’’, spuneau editorii lor, ‘’dar voi trebuie să fiți acolo. Nu se știe niciodată.’’

       Mulțumită acestor jurnaliști, este încă posibil pentru noi să cunoaștem tot ce s-a întâmplat în acea zi, chiar și după ce au trecut atât de mulți ani. Citindu-le articolele, este surprinzător să vezi tensiunea extraordinară și emoția care răzbat din relatările lor. Nu există excepții. Chiar și corespondenții ziarelor anticlericale au scris relatări care ar da fiori oricui dacă le-ar citi astăzi.

       În primul rând, din postura unui martor ocular, ei au făcut o estimare a numărului de oameni.

       ‘’Orașele, târgurile și satele de la țară erau depopulate’’, a scris corespondentul ‘’O Dia’’. ‘’Începând din noaptea de dinainte, grupurile de pelerini se îndreptau spre Fatima. Pescarii din Vieira și-au părăsit casele negre de lemn și și-au lăsat plasele sărăcăcioase de pescuit pe malul mării.

       Peste dealuri și prin păduri de pini, mergeau pe jos, cu ciorapii lor de lână trași peste picioarele musculoase, cu mantiile fluturând peste umeri și cu saci de provizii purtați pe capete….Lucrători din Marimba, muncitori din Monte Real, Cortes, Marrazes, locuitori din depărtata zonă muntoasă Soubio, Minde și Lourical, oameni din orice loc în care ajunsese vestea despre miracol, își lăsaseră casele și ogoarele ca să vină la Fatima.’’

       Câți oameni erau acolo? Cu o lună înainte, mulțimea strânsă la Cova da Iria însumase un număr incredibil de 25000-30000 de oameni. Conform ziarelor, aproximativ 80000-100000 de oameni se strânseseră acolo la această adunare, și unii chiar menționau 130000 de oameni.

       Oamenii încercau să campeze pe durata nopții cum puteau ei mai bine. Câmpul era acum o imensă baltă de noroi, iar trecerea catârilor devenise imposibilă.

       Ploaia nu s-a oprit niciun moment. Până dimineața, oamenii erau complet uzi. Se simțeau ca și cum hainele lor erau făcute din plumb. Vremea a continuat să fie oribilă. Și totuși, oamenii continuau să sosească.

       Mulțimea care înconjura Cova da Iria era împărțită în două grupuri. Cei care credeau așteptau răbdători în ploaie, fără să se foiască. Picioarele le erau afundate în noroi în timp ce se rugau și cântau.

       Cei care erau sceptici sau doar curioși erau nerăbdători. Se așezau sub copaci sau lângă pietre pentru a se feri de ploaie. Câțiva s-au încuiat în mașinile personale. Toți suduiau vremea și pe vizionari și îi batjocoreau pe cei care se rugau.

În ploaie

       Oamenii înconjuraseră casele Luciei, a lui Francisco și a Jacintei. Mulți intraseră în casele lor și umpluseră diferite camere. ‘’Nu puteam să-i dăm afară’’, explicase ulterior Manuel Marto, care avea un suflet foarte bun. ‘’Ploua afară și ei aveau nevoie de un adăpost.’’

       Acasă la Lucia, atmosfera era diferită de cea obișnuită. Pentru prima dată, Maria Rosa părea să fie profund îngrijorată pentru soarta fiicei sale. Observase că tânăra fată avea ochii în lacrimi pe când se îmbrăca.

       ‘’Nu-ți fie frică, mamă’’, îi spusese Lucia când simțise îngrijorarea mamei sale. ‘’Poți să fii sigură că nu mi se va întâmpla nimic.’’

       Cuvintele sale nu au avut un efect calmant asupra Mariei Rosa. Se simțea vinovată pentru că o certase pe copilă atât de des. ‘’Dacă fata mea va muri’’, spusese ea hotărâtă la un moment dat, ‘’vreau să fiu cu ea.’’

       Și-a chemat soțul. ‘’Antonio, să mergem cu Lucia la Cova da Iria’’, a spus ea.

       Apoi au ieșit din casă în jurul orei 11 și au plecat spre casa familiei Marto. A fost foarte greu să intre înăuntru.

       Manuel și Olimpia, părinții lui Francisco și ai Jacintei, erau încântați să-i vadă. ‘’Voi ne dați curaj’’, a spus Manuel. ‘’Cu voi alături, ne simțim mai în siguranță.’’

       ‘’De ce?’’, a întrebat Antonio.

       ‘’Prietenii au spus că noi suntem în pericol mai mare decât copiii noștri’’, a răspuns Manuel. ‘’Probabil că oamenii vor respecta aceste mici creaturi, dar ar putea să se înfurie pe noi.Olimpia, soția mea, este înspăimântată. Se roagă mereu la Maica Sfântă. Mie nu mi-e frică. Sunt sigur că ai noștri copii au spus deja adevărul.’’

       Pe drum, momentele de luna trecută s-au repetat. Când treceau copiii, oamenii îngenuncheau pe pământ și se rugau. Tot drumul era noroios, dar chiar și femeile cu bijuterii și rochii scumpe cădeau în genunchi și plângeau.

       Jacinta se îngrijora pentru tatăl ei. Se tot uita în spate și spunea cu vocea ei plăpândă: ‘’Nu-l striviți pe tatăl meu.’’

       Cova da Iria era o junglă umană. Oamenii erau peste tot. Oamenii încercau să se ascundă sub umbrele, dar cei mai mulți stăteau în ploaie fără nicio protecție. Femeile își purtau șalurile ude peste capete.

       ‘’Lăsați-i pe copiii care au văzut-o pe Maria, să treacă’’, strigau bărbații care îi escortau pe vizionari. Oamenii stăteau deoparte și erau profund mișcați când îi vedeau pe copii trecând.

       Lucia, Francisco și Jacinta, împreună cu părinții lor, și-au ocupat locurile lângă micul stejar. În realitate, nu mai rămăsese mare lucru din micul copăcel. Fusese redus la un ciot, fără nicio frunză sau ramură. Oamenii îl decoraseră cu funde de mătase și flori sălbatice, pentru a-i ascunde starea deplorabilă.

       Lucia a îngenuncheat ca să spună rugăciunile rozariului. Imediat, s-a ridicat și s-a întors către oamenii din jurul ei. ‘’Închideți-vă umbrelele și haideți să spunem rozariul’’, a spus ea.

       ‘’Fata a spus să închidem umbrelele’’, au transmis mai departe oamenii către cei  de primprejur. În câteva minute, toate umbrelele erau închise. Toți erau tăcuți. Oamenii stăteau nemișcați sub ploaia care curgea, răspunzând în cor pe măsură ce Lucia rostea fiecare ‘’Bucură-te, Marie’’ din rozariu.

       Timpul de rugăciune a fost scurt. Lucia a observat un flash de lumină și Sfânta Fecioară stătea deja deasupra rămășițelor micului stejar.

       ‘’Ce doriți de la mine?’’ , a întrebat copila.

       ’’Vreau ca o capelă să fie construită aici, în onoarea mea’’, a răspuns Maria. Apoi a adăugat: ’’Sunt Sfânta Fecioară a Rozariului. Continuă să te rogi rozariul în fiecare zi. Războiul se va termina și soldații se vor întoarce în curând la casele lor.’’

       ‘’Am o mulțime de lucruri de întrebat. Dacă vei vindeca pe unii dintre bolnavi și vei converti pe unii păcătoși…’’, a spus Lucia.

       ‘’Pe unii da, pe alții nu’’, a răspuns Sfânta Fecioară. ‘’Ei trebuie să-și corecteze drumul și să ceară iertare pentru păcatele lor, pentru ca să nu-l mai ofenseze pe Domnul nostru, care este deja prea mult ofensat.’’

Miracolul

       Apoi Sfânta Fecioară a început să se înalțe spre cer. Lucia a povestit ulterior că pe măsură ce se înălța, ‘’ea și-a deschis brațele și o uriașă rază de lumină a ieșit dintre palmele sale și a despărțit norii ca pentru a face soarele să răsară. Acea raza de lumină s-a reflectat în soare și apoi a căzut pe pământ, învăluind-o pe Sfânta Fecioară pe măsură ce se înălța încet la cer.

       ’’Când Sfânta Fecioară era aproape de soare, Sfântul Iosif a apărut lângă ea împreună cu Pruncul Iisus. Părea că binecuvântează lumea, făcând semnul crucii cu mâna. După o vreme, când apariția a dispărut, I-am văzut pe Domnul nostru și pe Sfânta Fecioară care părea să fie Sfânta Fecioară Îndurerată. Domnul nostru părea că binecuvântează lumea, la fel cum făcuse și Sfântul Iosif. A dispărut și această apariție a sa și mi s-a părut că o văd din nou pe Sfânta Fecioară, care era precum Sfânta Fecioară de pe Muntele Carmel.’’

       Lucia era cufundată în viziune, s-a întors către oameni și a strigat: ‘’Uitați-vă către soare.’’

       Soarele străpunsese norii și strălucea pe cerul albastru. Dar arăta neobișnuit. Se învărtea în jurul propriei axe. Lumina sa era intensă, dar oamenii se puteau uita la el cu ochii larg dechiși, fără să fie orbiți. Împrăștia raze de diferite culori, care cădeau pe pământ și transformau peisajul într-unul suprarealist. Lumina sa a devenit albastră, un albastru ireal. Apoi, dintr-odată, a devenit intens galbenă pentru ca apoi să devină din nou albastră.

       Mulțimea era fascinată de ce vedea. Toți oamenii au căzut în genunchi, plângând de uimire.

       ‘’Un miracol!’’

       ‘’Ce minune!’’

       ‘’Lăudat fie Domnul!’’

       Strigătele lor s-au făcut auzite în Cova da Iria precum o imensă rugăciune.

       Dintr-odată soarele a început să danseze. Să salte. Apoi s-a oprit dar din nou a început să sară și să danseze. A părăsit cerul și a pornit în viteză spre pământ. Apoi s-a întors la locul său din cer. Apoi a coborât din nou într-un zbor terifiant și apoi a urcat la loc.

       Acum, oamenii erau înspăimântați.

       ‘’Ajută-ne Sfântă Fecioară!’’

       ‘’O să murim cu toții!’’

       ‘’Iartă-ne!’’

       ‘’Salvează-ne, Doamne!’’

       Spaima lor a durat câteva minute dar a părut că nu se va mai termina niciodată. Apoi soarele a urcat la locul său în cer și s-a învârtit în jurul axei sale, creând un spectacol de lumini cum nu se mai văzuse niciodată. A fost un fenomen fantastic la care au fost martori toți cei prezenți.

       În afară de acest minunat spectacol al soarelui, s-a mai petrecut un alt fenomen extraordinar și inexplicabil. Oamenii, care stătuseră în ploaie timp de multe ore, erau complet uzi. Dintr-odată, hainele lor au devenit perfect uscate, complet uscate, ca și cum nu ar fi plouat deloc. Se uitau unii la alții cu uimire, își pipăiau îmbrăcămintea, se uitau spre cer și apoi cădeau cu genunchii în noroi și lăcrimau emoționați.

       ‘’Cea mai Sfântă Mamă, Patroana Portugaliei, ai milă de noi, păcătoșii!’’

‘’Nu a fost halucinație în masă’’

       Oamenii au fost profund impresionați de toate acestea. Aceasta reiese cu claritate din relatările ziarelor care au urmat. Toate publicațiile, inclusiv ziarele anticlericale care își trimiseseră reporterii cu ordinul de a ridiculiza evenimentul prezentându-l ca pe o comedie, au publicat ample relatări în care au istorisit cu obiectivitate tot ceea ce s-a petrecut și au subliniat că a fost un fenomen grandios pentru care nu există nicio explicație.

       Avelino de Almeida, corespondentul special al ziarului anticlerical O Seculo, a scris: ‘’Soarele arăta ca un disc de argint și era posibil să te uiți direct la el fără nici un efort. În fața ochilor uimiți ai acelor oameni, a căror atitudine ne-a transpus în timpurile biblice și care erau palizi din cauza terorii, cu capetele descoperite și cu privirile îndreptate spre cerul albastru, soarele a tremurat, soarele a făcut mișcări bruște nemaivăzute până atunci, care sfidează toate legile cosmice. Soarele a dansat, conform expresiei folosite de țărani.’’

       Corespondentul ziarului ‘’O Dia’’ a adăugat: ‘’Toată lumea plângea având rozariile în mâini, datorită impresiei minunate pe care o produsese îndelung așteptatul miracol. Câteva minute au părut a fi câteva ore pentru că oamenii erau foarte impresionați.’’

       Pe parcursul zilelor următoare, ziarele au documentat amplu faptul că fenomenul a fost observat nu numai la Cova da Iria. A fost de asemenea observat și în alte locuri, unele din ele la sute de mile de Fatima.

       ‘’Acest lucru este extrem de important’’, a declarat părintele Valinho ca răspuns la întrebarea privind interpretarea sa. ‘’Arată că mulțimea prezentă la locul apariției nu a suferit de o halucinație în masă. Sfânta Maria a știut că scepticii vor spune imediat că tot ceea ce s-a întâmplat a fost rezultatul unei halucinații. De aceea Sfânta Fecioară s-a asigurat că fenomenul va fi observat de-a lungul Portugaliei.’’

       În zilele de după eveniment, ziarele au publicat multe relatări ale martorilor. Scrisorile soseau prin poștă. Unii erau oameni importanți, precum poetul Alfonso Lopez Vieira, care observase fenomenul din casa sa din San Pietro di Moel, care era la douăzeci și cinci de mile depărtare de Fatima.

       Părintele Ignazio Lourenco, care l-a observat din Alburitel, a scris o relatare. Părintele Lourenco își amintește că alte câteva zeci de persoane din orașul lui, l-au observat.

       ‘’Oamenii fugeau pe străzi plângând și arătând spre soare’’, a scris el în relatarea sa. ‘’Nu a fost halicinație în masă și nici un fenomen natural pentru că niciun observator astronomic nu a înregistrat niciun fel de anormalitate. Evenimentul pe care oamenii de toate vârstele, culturile, clasele sociale și credințele religioase, în Cova da Iria și în alte părți din Portugalia, l-au observat și văzut, nu are nicio explicație, și va rămâne în amintire ca un minunat miracol.’’